La noi, e cu omenia. Un obicei străvechi, transmis din generaţie în generaţie mai ceva ca olăritul sau vânătoarea. Adică, eu teomenesc pe tine, tu măomeneşti pe mine.
O mare parte a omenirii din Rromânia are o menire bine fixată în subcăciulă: să-l omeneşti pe cel de lângă tine. Bineînţeles, de-a lungul veacurilor, aceasta a fost alimentată din greu cu fel de fel de şiretlicuri, cu educaţii religioase (cere şi ţi se va da, cinsteşte-l pe aproapele tău, bate şi ţi se va deschide, dar din dar se face Raiul, etc...), cu sfaturi părinteşti (trebuie să-l ajuţi, că poate vreodată te va ajuta şi el pe tine), cu obiceiuri strămoşeşti (alianţe armate, tributul). Dar dintre acestea, nimic nu te învaţă să fii omenos mai bine decât împrejurarea socială în care te exişti. Păi da, că ecosistemul în care te-ai născut îţi arată clar, că dacă-i dai o ţigare unui amic, poţi liniştit să-i ceri şi tu una, de două ori, pe viitor. Ştii că dai şpagă pentru angajare, pentru tratamente medicale, pentru motivări, concedii medicale, şi multe altele, dar nu-ţi spui că ai cumpărat ceva, sau ai plătit pentru un serviciu, ci că l-ai cinstit pe respectivul, că e băiat bun. Ah, şi mai ajută la omanizarea indivizilor şi marele MassMedia, eternul Educator de spirite.
Până aici, totul îmi este clar. E ok, asta e lumea în care trăim, nu te poţi pişa împotriva vântului, s.a.m.d. Însă există o trăsătură aparte a omeniei, care în subcăciulul meu este atât de largă, încât mi-au trebuit vreo 10 zile să-mi fac curaj să scriu câte ceva despre ea. Poftiţi dilema nudă: de ce se dau bani la cerşetori? O să încerc să(-mi) explic câteva dintre lucrurile care ne fac să dăm bani la cerşetori (eu nu dau, niciodată, dar încerc să mă amestec în mulţime, pentru a înţelege).
În primul rând, cred că este vorba despre religie. Nu am nimic cu religia, este un refugiu excelent, cu aplicabilitate super-largă. Dar am impresia că cei mai mulţi dintre cei care dăm bani (observaţi cum mă amestec) la cerşetori, o facem pentru a ne procura un locşor în Rai. Chiar dacă ştim că nu ne va asigura acest loc, avem garanţia (hehe, garanţia) că ne va netezi acel drum, sau cel puţin va şterge câteva păcate din viaţa noastră Mărginenească. Nu mă adâncesc, că risc să-mi diluez furia, şi mai amintesc doar de colecţia de „Doamne-Ajută ţie şi familiei tale” pe care o avem în dulap fiecare dintre noi, cei care dăm bani celor mai amărâţi dintre noi, şi de care tare mândri suntem.
În al doilea rând, elementul care (în viziunea mea) ne face să dăm bani milogilor este parvenitismul. Ştim cu toţii, există zecisutemii de metode elaborate pentru ca noi să ne putem etala superioritatea materială înaintea semenilor noştri. Maşini, haine, muzică (este pentru prima, şi sper ultima dată când spun muzică în loc de căcat), culoarea casei, numele încălţării, strălucirea zgardei, toate ne ajută să dormim liniştiţi, şi să ne care viaţa-n spate zâmbind. Iar una dintre cele mai primare (de ce nu şi primitive) metode, este de a da bani cerşetorilor. Adică, cine nu ştie cât de bine ne simţim atunci când ne zăreşte mutul, şi cum îi sclipesc ochii, de dragul nostru, apropiindu-se rânjind de noi. Salutăm zâmbind personajul, traducându-i instantaneu (cu o mină indiferentă) inferiorului ce ne însoţeşte: „Mă ştie, că tot timpu-i dau”.
Al treilea loc pe acest podium sumbru este ocupat de frustrare. Este şi normal, orice lucru pe care-l face cineva este pornit din frustrările-i interioare. Fiind frustrarea aceasta o umbrelă atât de largă, nu putem să nu înghesuim şi cerşetoria sub ea. Suntem frustraţi, ne e frică că atunci când vom fi la nevoie, nimeni nu ne va ajuta, şi nu vrem să fim ca acei oameni urâţi pe care-i doare'n bască de aproapele lor. Şi dăm bani cerşetorilor, spunându-ne că ne e milă de ei, şi că ceea ce facem e un lucru bun, aducând echilibru pe lista zilnică de bune-rele.
Al patrulea D'Artagnan ce provoacă ajutarea aproapelui este nepăsarea. Da, ştiu, sună paradoxal, dar mulţi dintre noi o facem din nepăsare. Nu ne interesează cui dăm, cât dăm, de ce dăm. O facem mecanic, indus, fără a trece prin prisma cenuşiului nimic ce ar putea contrazice acest gest, nimic ce ar putea să-l aducă în sfera corectitudinii.
Şi ultimul, dar nu pe ultimul loc (sună a nominalizări la Oscar :)), este imaginaţia. Oh, da, ne place mult să ne imaginăm că milogul este un om amărât, care n-are unde să se angajeze, că e un mincinos (am văzut şi la ştiri, şi-n Filantropica) care nu realizează (săracul) că nu e bine ce face. Ne mai place să ne imaginăm că ţâţa maronie duios expusă se va umple de laptebun, şi va hrăni avortonul inert plimbat prin toate birturile „fructuoase”, că pălăria cu monede pe fund se va dezvirgina cu prima bancnotă, a ta, că oricum nu mai ai ce face cu un leu, în ziua de azi. Şi da, ne place chiar să ne imaginăm că îşi va lua boboanţe (pentru asta chiar trebuie să ai acoperiş de smoală la mansardă), sau un corn, ceva de mâncare, sau un suc, săracul.
Acum, dac-am sfârşit această prezentare, o să vă rog pe voi, cei care dăm (parcă nu m-aş mai amesteca), să realizaţi câte ceva din ce-mi imaginez eu. Revin la persoana I, nu vreau să par politicos:
Să realizezi că cerşetorul eşti tu.
Să realizezi că aurolacul de 10 ani mai are 5 fraţi, care vor ieşi pe stradă mânaţi de succesul primului.
Să realizezi că jegoasa aia umple de avortoni pentru că-i aduce pe lună câte nu-ţi aduce ţie chiria pe Marte.
Să realizezi că cârjele sunt pentru oamenii care suferă accidente, şi că n-ar trebui să fie vândute fără prescripţie medicală.
Să realizezi că cerşetorii români din occident o duc bine pe cârca slugilor (tot români) din occident.
Să realizezi că banii din pălărie sunt puşi la mişto, grosul e puslacoaie, iar dreptul e-n buzunare.
Să realizezi că nu numai curvele au peşti, şi milogii au un animal protector.
Să realizezi că Dumnezeu NU ÎŢI VA DA DUBLU ÎNAPOI.
Să realizezi că banii aruncaţi în pălărie NU SUNT CIUBUC.
Să realizezi că un sistem putred este format din indivizi putrezi, şi că putreziciunea este venită din TINE, nu sunt EI de vină (articole despre putreziciunea din tine, şi despre Ei vor fi scrise pe-aici, în curând).
Să realizezi că cântatul în parc nu este artă modernă, ci urmarea unor studii complexe asupra declanşării unor reacţii la dobitoace.
Să realizezi că dacă-i dai un corn cu gem unui cerşetor, nu vei primi decât un „Doamne-Ajută, muriţi-ar mă-ta!”
Să realizezi că cerşetorul eşti tu.
Încheiere: pentru toţi cei care au scuze la ce-am zis mai sus, un sincer: fixopulă.
Contrar opiniei induse, nu Să realizezi este laitmotivul articolului, ci „cerşetorul eşti TU”
O, menirea pulii....
O mare parte a omenirii din Rromânia are o menire bine fixată în subcăciulă: să-l omeneşti pe cel de lângă tine. Bineînţeles, de-a lungul veacurilor, aceasta a fost alimentată din greu cu fel de fel de şiretlicuri, cu educaţii religioase (cere şi ţi se va da, cinsteşte-l pe aproapele tău, bate şi ţi se va deschide, dar din dar se face Raiul, etc...), cu sfaturi părinteşti (trebuie să-l ajuţi, că poate vreodată te va ajuta şi el pe tine), cu obiceiuri strămoşeşti (alianţe armate, tributul). Dar dintre acestea, nimic nu te învaţă să fii omenos mai bine decât împrejurarea socială în care te exişti. Păi da, că ecosistemul în care te-ai născut îţi arată clar, că dacă-i dai o ţigare unui amic, poţi liniştit să-i ceri şi tu una, de două ori, pe viitor. Ştii că dai şpagă pentru angajare, pentru tratamente medicale, pentru motivări, concedii medicale, şi multe altele, dar nu-ţi spui că ai cumpărat ceva, sau ai plătit pentru un serviciu, ci că l-ai cinstit pe respectivul, că e băiat bun. Ah, şi mai ajută la omanizarea indivizilor şi marele MassMedia, eternul Educator de spirite.
Până aici, totul îmi este clar. E ok, asta e lumea în care trăim, nu te poţi pişa împotriva vântului, s.a.m.d. Însă există o trăsătură aparte a omeniei, care în subcăciulul meu este atât de largă, încât mi-au trebuit vreo 10 zile să-mi fac curaj să scriu câte ceva despre ea. Poftiţi dilema nudă: de ce se dau bani la cerşetori? O să încerc să(-mi) explic câteva dintre lucrurile care ne fac să dăm bani la cerşetori (eu nu dau, niciodată, dar încerc să mă amestec în mulţime, pentru a înţelege).
În primul rând, cred că este vorba despre religie. Nu am nimic cu religia, este un refugiu excelent, cu aplicabilitate super-largă. Dar am impresia că cei mai mulţi dintre cei care dăm bani (observaţi cum mă amestec) la cerşetori, o facem pentru a ne procura un locşor în Rai. Chiar dacă ştim că nu ne va asigura acest loc, avem garanţia (hehe, garanţia) că ne va netezi acel drum, sau cel puţin va şterge câteva păcate din viaţa noastră Mărginenească. Nu mă adâncesc, că risc să-mi diluez furia, şi mai amintesc doar de colecţia de „Doamne-Ajută ţie şi familiei tale” pe care o avem în dulap fiecare dintre noi, cei care dăm bani celor mai amărâţi dintre noi, şi de care tare mândri suntem.
În al doilea rând, elementul care (în viziunea mea) ne face să dăm bani milogilor este parvenitismul. Ştim cu toţii, există zecisutemii de metode elaborate pentru ca noi să ne putem etala superioritatea materială înaintea semenilor noştri. Maşini, haine, muzică (este pentru prima, şi sper ultima dată când spun muzică în loc de căcat), culoarea casei, numele încălţării, strălucirea zgardei, toate ne ajută să dormim liniştiţi, şi să ne care viaţa-n spate zâmbind. Iar una dintre cele mai primare (de ce nu şi primitive) metode, este de a da bani cerşetorilor. Adică, cine nu ştie cât de bine ne simţim atunci când ne zăreşte mutul, şi cum îi sclipesc ochii, de dragul nostru, apropiindu-se rânjind de noi. Salutăm zâmbind personajul, traducându-i instantaneu (cu o mină indiferentă) inferiorului ce ne însoţeşte: „Mă ştie, că tot timpu-i dau”.
Al treilea loc pe acest podium sumbru este ocupat de frustrare. Este şi normal, orice lucru pe care-l face cineva este pornit din frustrările-i interioare. Fiind frustrarea aceasta o umbrelă atât de largă, nu putem să nu înghesuim şi cerşetoria sub ea. Suntem frustraţi, ne e frică că atunci când vom fi la nevoie, nimeni nu ne va ajuta, şi nu vrem să fim ca acei oameni urâţi pe care-i doare'n bască de aproapele lor. Şi dăm bani cerşetorilor, spunându-ne că ne e milă de ei, şi că ceea ce facem e un lucru bun, aducând echilibru pe lista zilnică de bune-rele.
Al patrulea D'Artagnan ce provoacă ajutarea aproapelui este nepăsarea. Da, ştiu, sună paradoxal, dar mulţi dintre noi o facem din nepăsare. Nu ne interesează cui dăm, cât dăm, de ce dăm. O facem mecanic, indus, fără a trece prin prisma cenuşiului nimic ce ar putea contrazice acest gest, nimic ce ar putea să-l aducă în sfera corectitudinii.
Şi ultimul, dar nu pe ultimul loc (sună a nominalizări la Oscar :)), este imaginaţia. Oh, da, ne place mult să ne imaginăm că milogul este un om amărât, care n-are unde să se angajeze, că e un mincinos (am văzut şi la ştiri, şi-n Filantropica) care nu realizează (săracul) că nu e bine ce face. Ne mai place să ne imaginăm că ţâţa maronie duios expusă se va umple de laptebun, şi va hrăni avortonul inert plimbat prin toate birturile „fructuoase”, că pălăria cu monede pe fund se va dezvirgina cu prima bancnotă, a ta, că oricum nu mai ai ce face cu un leu, în ziua de azi. Şi da, ne place chiar să ne imaginăm că îşi va lua boboanţe (pentru asta chiar trebuie să ai acoperiş de smoală la mansardă), sau un corn, ceva de mâncare, sau un suc, săracul.
Acum, dac-am sfârşit această prezentare, o să vă rog pe voi, cei care dăm (parcă nu m-aş mai amesteca), să realizaţi câte ceva din ce-mi imaginez eu. Revin la persoana I, nu vreau să par politicos:
Să realizezi că cerşetorul eşti tu.
Să realizezi că aurolacul de 10 ani mai are 5 fraţi, care vor ieşi pe stradă mânaţi de succesul primului.
Să realizezi că jegoasa aia umple de avortoni pentru că-i aduce pe lună câte nu-ţi aduce ţie chiria pe Marte.
Să realizezi că cârjele sunt pentru oamenii care suferă accidente, şi că n-ar trebui să fie vândute fără prescripţie medicală.
Să realizezi că cerşetorii români din occident o duc bine pe cârca slugilor (tot români) din occident.
Să realizezi că banii din pălărie sunt puşi la mişto, grosul e puslacoaie, iar dreptul e-n buzunare.
Să realizezi că nu numai curvele au peşti, şi milogii au un animal protector.
Să realizezi că Dumnezeu NU ÎŢI VA DA DUBLU ÎNAPOI.
Să realizezi că banii aruncaţi în pălărie NU SUNT CIUBUC.
Să realizezi că un sistem putred este format din indivizi putrezi, şi că putreziciunea este venită din TINE, nu sunt EI de vină (articole despre putreziciunea din tine, şi despre Ei vor fi scrise pe-aici, în curând).
Să realizezi că cântatul în parc nu este artă modernă, ci urmarea unor studii complexe asupra declanşării unor reacţii la dobitoace.
Să realizezi că dacă-i dai un corn cu gem unui cerşetor, nu vei primi decât un „Doamne-Ajută, muriţi-ar mă-ta!”
Să realizezi că cerşetorul eşti tu.
Încheiere: pentru toţi cei care au scuze la ce-am zis mai sus, un sincer: fixopulă.
Contrar opiniei induse, nu Să realizezi este laitmotivul articolului, ci „cerşetorul eşti TU”
O, menirea pulii....